capitolu’ 1

ștefan, dacă mergi la bazin poți să-mi aduci lopățica de caca a lu’ ozy? îîîî, dacă mergi la bazin nye nye nye… cine plm îți mai cere o lopățică de trei lei după ce ți-a urat să ai o viață frumoasă!, ca-n filme, înainte să-nchizi ultima oară poarta după cinci ani… 

ar trebui să fiu recunoscător c-a rupt vraja. ș-așa zicea că-i vrăjitoare, hă. libertate!!! crecă dacă n-ar fi zis chestiile alea, pluteam ș-acuma-n balta mea de confuzie din sectoru’ cinci. 

cân’ i-am zis lu’ florian la pomană s-a mirat, păi, nu v-ați despărțit anu’ trecut? ba da, frate, da’ abia acuma m-a lovit, știi ce zic? eram în alt film. cu benone, cu proiectu’, cu ubăru’. pomana a fost în februarie, lila s-a mutat din septembrie, ș-acuma-i iunie. mi-a luat ceva, hăhăhă. da’ așa-s io, mă prind mai greu… 

acuma-mi vine să râd, c-au trecut vreo opt luni, două săptămâni, trei zile… și paișpe ore. da’ atunci nu-nțelegeam, eram cu capu-n niște nori dolofani, plini de sacâz, ca aeru’ de căcat pe care-l luam în piept pe scuter, mă dureau dinții, zijcă mâncam fier. 

mna, să ai o viață frumoasă! e un final bunicel. puternic, pozitiv, definitiv, suficient de patetic pentru o scenă ca asta. lasă loc și de bună ziua, amiabil, da’-i și distant… nu-i loc de-ndoială, de speranță că mai e ceva de-adăugat în cuprinsu’ dintre doi oameni care-au curățat rahatu’ din aceeași litieră. 

lopățică de caca… așa ar trebui să se-ncheie poveștile!!! nu mizeriile alea de haliud, să ai o viață frumoasă, slbz. nu intră genericu’ până cân’ viața reală nu-și bagă nasu’ c-o replică din asta. ce? toată lumea se cacă. chiar și pisicile. de ce să cobori, să mergi douăj de metri pân’ la petshop să iei alta, cân’ există deja o lopățică pe care scrie gunoi? da, plm, trec să ți-o aduc, n-am nimic mai bun de făcut decâ’ s-ocolesc un km pe jos, știi că-mi pasă de țestoase. ce contează că mi se rupe inima să te văd iar și tu să-l iubești pe altu’? ni’ n-a așteptat să se răcească mortu’, cum a zis stela. csf, dacă fata s-a-ndrogăstit? i-am mai luat ș-apărarea...

lopățică… sorbim de mici toate dramele romantice, da’ n-am văzut mare lucru despre chestiile pragmatice, alea care umplu tot restu’ vieții, fundalu’ pe care existăm, ce ne leagă. io zic că ne tre’ mai multe povești despre despărțire. despre nevoia de-a nu mai fi împreună. despre cum să suferim, cum să trăim și singuri, nu aceleași oboseli în care viața are sens doar dacă-s alipit la altcineva, jumătate io, jumătate ick. ne iubim, ne luăn’ căcaturi împreună. pnm, confundăm dragostea cu-acumularea. și ce facem cu toate gunoaiele care rămân după? că toată lumea se desparte și mai toată lumea divorțează… le cărăm după noi în următoarele vieți? le-aruncăm la veceu cu lopățica? 

viața reală… cplm e și viața asta reală? povești vânătorești, cine nu-i gata îl iau cu lopățica. trăim în povești, povestiri în ramă, fragmente to’ mai mici, să fie contentabil. părinții ne pozează-n curu’ gol, bine c-am scăpat, hăhă; notează cele mai ciudate anecdote, vai, alții gângureau și tu vorbeai două limbi, mergeai singur și mâncai cu tacâmurile tale de țânc. fmm, i peaked way too soon. ne-amestecă cu amintiri din copilăria lor, cu poveștile altora care s-au întâmplat cine știe când. oricum, e povestea lor, noi suntem personaje secundare, subplotu’ care le-a-ncurcat scenariu’. 

și ei îs personaje secundare din poveștile altora, pe care le-au prins din aer, o fărâmă din povestea lumii, a facerii, a începuturilor și sfârșiturilor, un grăunte din universu’ infinit, aș putea umple biblioteca națională de câte ori am auzit poți să scrii o carte după viața mea, ok, imediat.

plm, la ce să te-aștepți, cân’ ne credem mereu actorii principali, scame din buricu’ universului, înrămate țanțos pe insta?! învățăm despre adevăr, despre virtute, despre relații din muzică, din cărți, din filme, de parcă ăia știu ce-i dragostea. proiecții bazate pe proiecții bazate pe poveștile altora despre orice, limitate de autocunoaștere, de capacitatea de-a descoperi viața, de-a filtra oceanu’ ăsta de content crengi în care suntem înecați de la naștere, te-ai lepădat de satana? cum dracu’ să nu mă tem de moarte, de orice, când asta-i tot ce-nvăț, la orice oră, pe toate canalele? că-s buricu’ pământului, că tre’ să las o urmă, chit că distrug planeta-n proces? că tre’ să fug cu orice preț de sfârșitu’ inevitabil? da’ cum să fugi?

început, cuprins, încheiere. astea-s singurele reguli de neclintit. restu’-s detalii regizorale, pentru privitor contează mai puțin. acoperă-mi liniștea cu ceva, până-mi vine ceasu’. plm, cânva, chiar și universu’ o să-nceapă să scadă, pân’-o să dispară. și toate poveștile pe care ne scremem să le lăsăm în urmă, tot zgomotu’ cu care ne-agresăm permanent, tot ce-a gândit cineva vreodată o să fie-nlocuit de-o liniște totală.

zgomotu’ sărăciei. picătura chinezească la puterea douăștrei. zgomotu’ depresiei. zgomotu’ deprivării de somn. zgomotu’ bolii. zgomotu’ intimității pierdute. zgomotu’ unui acasă improvizat, al pereților prin care se-aude orice din partea cealaltă, râcâitu’ gândacilor, chițăitu’ șobolanilor prin pereți, scârțâitu’ unei podele putrezite, zgomotu’ apei care curge-ntr-un lighean, plouă și-n casă, certurile, apa aruncată pe geam, dacă nu există un veceu la care să tragi apa. zgomotu’ părinților care nu se mai culcă, zgomotu’ copiilor care s-au trezit deja. zgomotu’ vechiturilor. zgomotu’ produs de efectu’ imediat al zahărului ș-al cofeinei, otravă la leu, vândută ca energizant, combustibil pentru ăia care n-au ce să bea, măcar apa din energizant e curată. așa ar trebui. zgomotu’ poliției care caută necazuri. zgomotu’-nghesuielii, al scandalului, al lucrului prost care poate deveni și mai prost într-o clipă. în orice clipă. zgomotu’ străzii care-i la un pas greșit. zgomotu’ frigului. o rezistență-ncinsă într-un bloc de bca, ca un abur sub presiune, o țeavă caldă care te poate salva, clănțănitu’ dinților care cronometrează cât timp ți-a mai rămas. 

mă-nvelesc în straturi de zgomot, un cocon de-agitație și țipete, nu cumva s-aud liniștea, cu bagaju’ ei nenorocit. să uit de mine. toată viața cu televizoru’ deschis, s-acopere gândurile de care mi-e frică. fără momente moarte. toată viața la telefon, în notificări. toată viața-nfundat în căști, știri, podcasturi, să știu tot, despre tot. emoțiile artistului? fuck that, orice ca să fug de-ale mele. să mă protejez de mine. tre’ să știu to’ ce se-ntâmplă cu toz’ ceilalți, ca să nu mă uit la căcaturile mele. sunt bine, da, clar, foarte bine. tu cum ești? vai, ce rău îmi pare. nu, nu, dacă-i liniște, gândurile-ncep să se-audă, să mă controleze, să mă-nspăimânte. prea des mă confund cu gândurile pe care le am. asta făceam, cel puțin. 

da’-s gândurile mele? cine-s io, de fapt? cum mă delimitez de tonele de conținut cu care mi-am îndopat creieru’ de când eram un țânc? cichi cichi cichi :* aaaaa, haliud, marcheting, consum, fă mult, repede, bine, fii cea mai bună versiune a ta, premiu’-ntâi cu coroniță, nij p-ăla nu l-an’ luat, orice pas greșit poate fi ultimu’, ai o singură șansă, de ce nu ești ca soră-ta, alege corect, mâncă-ți proteinele animale, adidas torșăn, să nu mori, recomandat de medici plătiți de companie, fă-te medic, popă, militar, ai greșit, să-ți fie rușine, mașină, casă, nevastă, mai alb, mai strălucitor, sărbători cu multe cadouri, cum, mă, n-ai futut-o, cel mai bun lapte care-ți distruge inima, ce lache ești, mâncă numa’ carne din vaci ucise după ce-au păscut pe-o pajiște adevărată, nu d-alea omorâte cu porumb, deși nu pot digera porumb, asigurare de viață, cea mai bună ciocolată, sigur e fără sclavie, în ce lume tre’ să-mi amintești asta?! cel mai bun aspirator, cel mai tare telefon, giro giro tondo, casca il mondo, cumpără, balotează zahăr de dimineața până seara, studiază ce vrem noi, devino cea mai bună versiune a mea, bărbat, garantat, bagă-i vârfu’, nu fi fraier, consumul excesiv dăunează sănătății, ofertă extraordinară, mașină, casă, nevastă, perfect bărbătesc, consumu’ de orice fel dăunează sănătății, nu-i clar?, casca la terra, pentru oameni puternici, binili-nvinge, totu’-i o luptă între bine și rău, da’ se dă cu vorbe-n vânt, pe net, cine urlă mai tare, câștigă, tre’ să-nvăț să urlu, să-nvățăm toți să urlăm, să ne facem corporații de urlat cu bugete cât țări întregi, continente, să ne-acoperim unii pe ceilalți, un cor de urlători care nu se-oprește niciodată, nij noaptea, nici în timpu’ serviciului, nici în uichend, nij de sărbători, tutti giu pe’ terra, ne implicăm, ne indignăm, acțiune politică, blocăm proiecte, dăn’ jos guverne, schimbăm primari, președinți, directori, mentalități, direct în rețea, ce dacă prăjim planeta, oricum facem cancer de la grătar, bere, brânză, ouă, aer poluat, apă de căcat și nouășnouă din o sută de chestii pe care le folosim, nu te-opri niciodată, big broccoli minte, produsele noastre-s foarte bune, excelente, găinile, oile, vacile noastre, porcii, cetățenii noștri ascultă chopin la airpods, încălțați de balmain, conduc mașini nemțești, da’ nu opel, ce rușine, săracule, vă garantăm că-i masăm la tâmple înainte să-i executăm, poți avea orice-n douășpatru de ore, în aceeași zi, mai dă-ne niște bani, dă-ne lăcomia ta, vrei parcuri în loc de blocuri?, te dăm în judecată, te desființăm, îți luăm tot, o să mori cu noi de gât, judecăm pe toată lumea, pentru orice, binele se confundă mereu cu rău’, dacă exiști, poți fi judecat, meriți judecat, vei fi judecat, nu-ți face griji, ne prefacem că știm tot, da’ habar n-avem, ne pierdem timpu’ s-aflăm lucruri care nu contează, tot ce tre’ să știm e la mintea cocoșului, știa orice fraier acu’ cinzejdemii de ani, da’ suntem informați, puterea-i la noi, tre’ să cumperi acum, repede, oferta expiră, nu fi fraier, nu fi un ratat, hai, ce faci, încă n-ai credit, mașină, casă, nevastă, copii consumatori, există un timp pentru toate, hai, ce faci, îți irosești viața, fuți, nu fuți, vremea pulii trece.

oare e vreun gând al meu?! pe care nu l-am auzit într-un reproș, manual, film, stori, o reclamă, prelegere, carte de dezvoltare personală? e ceva din toate căcaturile astea care vine de la mine? e ceva care mă reprezintă cu-adevărat? mă gândesc mereu la ce-i mai rău, sunt varză, un ratat, n-am nimic, nu știu nimic, nu vreau nimic, toată existența mea se transformă-n așteptarea deznodământului tragic pe care nuj cum să-l mai păcălesc. binele mă va-nvinge. plm, e ok, măcar dacă nu-mi merge bine, pot să mă victimizez, hei, uite-te la mine, dacă te zgâiești nonstop la viața mea de căcat, te simți mai bine, iupi. felicitări zuk, ne-ai salvat pe toți. 

hîîîîhuuu… bp, n-aș mai putea-n bucurești, frate, jur. n-aș rezista nijcu tot zenu’ la orchestra aia horor a existenței consumeriste, zgomotu’ de fond pe care ne trăim dramele de haliud, fără să ne-auzim unii pe ceilalți, prea mult bahaos, poluare letală. 

m… am crezut mereu că zgomotu-i numa’ enervant, da’ acuma-mi dau seama că-i insuportabil. cât m-a distrus…

liniște, ce privilegiu… s-o auzi. spațiu să te gândești. da’ fără zgomot, nu există. sau zgomotu’ nu există fără liniște, hă. au nevoie unu de celălalt, yin yang, liniștea-i ceru’ pe care țipă avioanele pe care le luăm spre nicăieri, să fugim de noi, bahaha. 

încă nu-s obișnuit să stau cu ea, s-o accept. e creepy uneori. poate-i ideea asta că după ce mor totu’-i liniște. că nu mai există nimic. liniștea și nimicu’-s aproape identice, au ceva așa… visceral, ancestral. liniștea-mi dă voie să mă conectez cu… nuj, natura, existența. tot. mă debarasează de anxietate, îmi eliberează spațiu’ mental ocupat cu iluzia permanentă a supraviețuirii. m-ajută să identific pericolele reale. să mă conectez la frica aia autentică. 

da’ cum simt că-i prea liniște, mă grăbesc s-o umplu, s-o acopăr cu ceva, pune dracu’ un prosop pe tine. de-obicei, exact după ce s-a-ncheiat ultimu’ cuvânt. doamne, mai vrea să zică ceva? scuze că te-am întrerupt, sigur, spune orice, numa’ să nu tăcem, te rog. e mai ușor s-ascundem totu’-n muzică tare, fiduri fără sfârșit, ocazii ș-evenimente care nu ne mișcă sufletu’, oameni care vorbesc mereu, acoperă tot, drog, drog, drog, telefonu’ care ne ține de mână dup-o zi de muncă, poate-i singura chestie care ne dă atenție, haha, ce trist, ne dă o pulă… da’ așa e, mă mângâie pe cap înainte de culcare, am impresia că nu-s niciodată singur, alcool și iarbă, pastile pentru orice nu merge și pentru orice ar putea să meargă mai bine, de ce să mânc legume, fructe, sunt ocupat, comand un burger, am mereu ceva de făcut, mă grăbesc, n-am timp, cât timp mă mișc produc suficient zgomot care să mă-nvelească-n îmbrățișarea caldă a uitării, ca un tramadol care-acoperă orice durere pe care nu mai vreau s-o simt, ni’ nu știu dacă mai e acolo, doamne feri să-mi aud corpu’ dacă-ncearcă să-mi zică ceva, să mă roage ceva, să m-avertizeze de ceva, cân’ țipă să m-opresc. cât timp ignor, fug, cât sunt mereu pe drum, nu există. dacă m-opresc încep s-aud, să simt. anxietatea. durerea. rușinea. 

plm, mai tot timpu’ mi-e rușine. de chestii care s-au întâmplat în douămiișase, în ‘nouășșase. mi-e rușine de ceva la care m-an’ gândit acu’ șapte ani, deși n-am zis nimănui. mă rușinează și gându’ că cineva ar putea să-mi audă gândurile, sigur ar râde de mine. ce-ar zice benji dacă mi-ar auzi gândurile? ce-ai zice, vere, dac-ai putea vorbi? hm? oare se poate muri de rușine? probabil faci cancer, un avc, ceva. ce prostie. 

chiar mă mir că nu mai aud într-una vocea aia care-mi șoptește căcaturi, s-o fi-nscris în sindicat, trăiască săptămâna cu patru zile de muncă! cum naiba să stai în liniște când cineva-ți bagă-n cap toate prostiile? mai bine dau drumu’ la muzică. tare. mai bine-mi bag capu’-n toate universurile paralele de pe telefon decât să las vocea aia să saboteze orice brumă de-ncredere pe care-am reușit s-o construiesc.

bine, a ajuns și la covasna orchestra, nu mai merge nimeni cinci minute fără mașină. dezvoltare, cică, progres, ha. da’ nu-i așa intens cât să mă mă doboare, să nu mai pot dibui instrumentele… câinele care latră la un etaj îndepărtat, o portieră-nchisă-n spatele blocului, opel motorină, ford benzină, cineva care se pregătește să iasă din casă, caloriferu’ care pocnește sub presiunea apei, zumzetu’ frigiderului într-un colț, priza cu-mpământare slabă care țârâie-n surdină, gazu’ care arde-n centrală, apa trasă la un alt etaj, vw motorină, ce miros… oare tre’ să fii bogat ca să ai liniște desăvârșită? e cineva care locuiește-n bucurești ș-are liniște, pe bune? poți scăpa undeva de vuietu’ ăla veșnic al agitației inutile, al tehnologiei care ne privează de to’ mai multe mișcări, de to’ mai multe simțuri? care-acoperă vâjâitu’ sângelui în timpane cân’ îți zvâcnesc tâmplele de la efort, apa care se mișcă sub presiunea mușchilor, respirația accelerată, disperată să hrănească țesuturile-ncinse, cân’ urci trei etaje pe scări, în caniculă, sunetu’ ăla primordial, ca-n burta mamei. ce rupți suntem de noi…

meam’, ce mă doare capu’… zboară zilele cân’ îs la bucurești. prima dată cân’ mă bucur să fiu în jegu’ ăla. bine, câteva zile. maxim. a trebuit să mă mut ca să simt asta. ani întregi mi-a fost silă. cân’ zăream ciuperca de poluare deasupra măgăoaiei sințeam că mă-ntorc efectiv într-o groapă de gunoi magistrală, într-un cămin radioactiv, la o iubită cu care nu mai merg lucrurile. o vreme chiar asta am făcut, hă… chiar mă bucur, știu că-i temporar, puțină expunere la otravă-i vaccin, hăhă. îmi place s-o iau cătinel, să văd ce s-a mai schimbat… s-aștept la semafor, îi las pe toți să se bage, dă-i în plm p-ăia din spate, respiră bro, învață s-ai răbdare, cin’ te pune să mergi aiurea cu mașina?! să stau singur la o cafenea. să ies în pijamale. să mă plimb trist și să nu se uite nimeni la mine, haha. să merg la un pahar și să nu mă mai recunoască nimeni, de parc-ar fi trecut zeci de ani; așa-i viața socială, în câteva luni trec ani, în ani, secole, devii un străin. uneori trece săptămâna și nu-mi dau seama, stau în casă, dorm cu hayan, nu știe nimeni că-s în oraș.

i hope you fiiind some peace of mind, in this lifetiiiiiiiime… smahoz, nu trebuia să las plantele-n mașină. da’ cin’ se gândea c-o să rămân atâta? cuiu’ ăla numa’ din iarbă, îhh… două fumuri mi-au pus capac. nu e flooooou. an’ dormit într-o săptămână cât ar trebui să dorm într-o noapte. poate trebuia să mai dorm o zi înainte să urc la volan… hm. să-mi fie rușine că mai pun botu’, nu mai am douăj de ani. 

ni’ să plec mahmur la drum nu era combinație… ce rost avea să forțez? n-are sens să mă grăbesc. nimic n-are sens. uneori pare că viața ar avea mai mult sens fără mine. bpl-n mahmureală. am mai băgat și odogii ăia grețoși la icheia pentru trei polițe ș-o cutie de pungi alimentare…

benji ăsta fâlfâie zijcă el bate la tobe, tu câ tâcâ tu câ tâcâ i grieve different… mai zăngăne și farfuriile alea, îîîrgh. nuj de ce-ți zic benji, că nu ești cățel. ficus benjamina. benji se potrivește mai bine cu ursulețu’ ăsta urât cu ventuză, ia să-l dau dracu’ jos. benji the bear. nuj de ce-l mai țin. de cân’ am luat mașina, n-am mutat nicio pietricică. același sidiu cu muzică veche italiană. aceleași decoruri. același praf. plus vreo șase luni de straturi noi, abia an’ dat un jet de apă pe caroserie. toată treaba cu spălătoriile mi se pare cusută cu ață albă, jur, prea-s multe, frate, peste tot… apar ca ciupercile după ploaie, sigur e ceva spălătură… absurd. ce rost are? cum o spăl, cum se jegoșește iar, apă irosită pe care n-o avem.

cic’-așa se cheamă. planta. ficus benjamina. ar fi păcat să se usuce de tot. n-a crăpat cât a stat pe-ntuneric, la gică-n scara blocului, atâția ani, n-a crăpat în praf de renovări, n-a crăpat afară-n frig, n-a crăpat singur în mansardă, la doamna skoda, la patruj de grade, ș-acuma să-l dau pe brazdă-n câteva zile de mașină, pe canicula asta tâmpită? cum mă, patru zile cu +treișcinci de grade? ș-abia-i iunie. bine, acuma și-n aprilie sunt treij de grade, casa noastră se duce pe pl și noi petrecem fericiți la terase. noroc c-am schimbat freonu’, să mai poluez și io oleac, alfel seră mă făceam pân-acas’. la ce greață mi-e, mai și boram p-aicia. crec-am puțină febră. 

alocasia pare ok, bn c-am învelit-o-n sacu’ ăsta. crinii păcii o să-și revină, cum au făcut după fiecare război, hihi. nu știu copilotu’, smochinu’ cu smoching galben, ce stai, mă, așa-mburdat lângă mine și nu zij nimic, de ce ți-am lăsat gaură la gură? te-am legat ca pe-un bebeluș și to’ te freci la viraje, ‘raț-ai dreacu’. bn, asta era luni ș-azi e sâmbătă, scuză-mă pe mine.

benji foșnește, farfuriile zăngăne, bicicleta pliabilă de la stela clănțăne, aia bate, ailaltă troncăne, zornăie, pârâie, bâzâie, zdrăngăne, hârșâie, fornăie, fonfăne… simfonia mutării. an’ ținut-o degeaba-n beci atâtea luni. de ce dracu’ o car cu mine, nu știu?! ni’ nu știu de ce mi-a dat-o, de ce-am luat-o, de ce-o duc? o făcea nefericită cum stătea pe balcon, nefolosită. bine, bag-o-n beci la mine… ce te faci dacă n-ai un beci? unde-ți ascunzi nefericirile? stai cu ele la vedere toată ziua? 

în beci am băgat și catrafusele lilei. tot. mă bântuia din toate colțurile, plm. a plecat c-o gentuță și m-a lăsat să mă holbez la urmele ei, până n-am mai suferit, i’m ghostbusting your ass, bici. toate boarfele-n saci, stivuiți frumos, pac! în fundu’ beciului. mai trebuia să chem popa să sfințească, ieși acasă cu mirosu’ tău de morrocanoil fără aromă pe care-mi plăcea să-l adulmec. deci da, chiar e un loc bun să-ți ascunzi nefericirile.

și fotoliu’ roz în care zdrorșăie bicicleta to’ lila l-a luat. pentru curte. da’ la scurt timp nu i-a mai plăcut, ca atâtea căcaturi pe care le cumpăra. crecă-i plăcea ideea să cumpere, să finalizeze comanda, zijcă dădea cu palma-n păcănele. mai rău e că m-am molipsit și io. cum plm să-n’ golesc cardurile de credit pe trelinguri și adidași de care n-am nevoie? cine dracu’ m-a pus să-mi fac carduri de credit?! tre’ să scap de ele urgent. frate, ar trebui să fie ilegal să iei credit cu douămii salariu, cplm? abia-ți ajung să trăiești, din ce căcat să dai tu bani înapoi la bancă? 

ni’ nu m-a lăsat adina să-l iau data trecută, că-i gunoi, adunase ș-ăla mucegai prin beci. da’ cân’ am venit să culeg plantele era to’ lângă ghenă, așa că l-am curățat, câdecât, și-n mașină cu el, hahaha, țeapă, adina. 

plm, poate mi-e greu să mă desprind, încă. poate mă simt obligat să recuperez, c-am lăsat atâtea lucruri în urmă-n alte relații. ar fi nedrept să ies iar pe minus, nu? bine, lila chiar mi-a lăsat multe, ni’ nu știu dacă s-apreciez sau să-njur. mă disperă să car. unde naiba le pun pe toate? cine are nevoie de-atâtea rahaturi? ia și gândește-te acuma ce faci cu fiecare-n parte. 

și farfuriile astea desperecheate… nuj de ce le-am mai luat, ni’ nu cred că erau ale noastre. da’ ui’ ce bine echilibrează simfonia debilă, chiar lipseau niște înalte, tu câ tâcâ tâcâ, tu câ tâcâ, tu câ tâ.